Skip navigation


E drept, iubite cititor, ca zambetele-ti sunt numarate. Dar nu in cifre sau averi si nici in anii ce-au trecut ,ci doar in amintiri. Sunt numarate in clipele ce-ti vin ca prin farmec in gand si se risipesc mai repede decat ti-ai fi dorit. Dafterlife2[1]e multe ori, asteptand o mana calda peste obrazul plans, te uiti la propria-ti mana, vazand in ea pe toti cei pe care nu ii mai poti cuprinde in brate; pe toti cei carora nu le mai poti spune un simplu „Imi e dor”. Doar taci, iti amintesti si zambesti. Iti amintesti ca in tine sunt toti cei ce s-au pierdut, ca orice ai face nu esti niciodata singur. Insa, scumpul meu prieten, amintirile tale dragi nu-ti pot da ceea ce, odata, a fost al tau.

Numarand incet, cazut in propriile ganduri, iti dai seama, dragul meu ascultator de ganduri scrise, ca mai mult de jumatate din viata ta nu a fost intreaga. Undeva, in timpul copilariei tale, ai inceput doar sa iti amintesti, si sa speri ca amintirile vor da viata. Dar nu e asa. Lumea e departe de a fi perfecta, asa ca tot ce iti ramane e sa traiesti din amintiri si sa zambesti.

Astazi am invatat sa numar pana la cinsprezece si imi doresc sa nu fi invatat sa numar vreodata.


E placut sa simti ploaia usoara pe pielea tremuranda in frigul unei seri de toamna, desenand printre picaturi curcubee de zambet. Admir tacut un intins de culori; de culori triste si reci, dar pline de speranta; de culori adormite, parca, asteptand primul rdoua-inim-sub-un-copac-de-toamnaasarit de primavara, prima atingere senina de lumina. Iubesc toamna, in intregul ei inteles. Iubesc toamna pentru linistea si calmul zilelor reci. Iubesc toamna pentru ca toamna am invatat sa te iubesc pe tine. Toamna am invatat ca in privirea ta e ascunsa intreaga mea viata, tainuita, inlantuita. In privirea ta sunt eu. Te iubesc mai mult in fiecare toamna, caci doar ea ne apropie si ne cufunda tot mai mult in dansul glasurilor mute. Incerc sa le ascult, sa le simt cum rasuna tot mai adanc. Doar asa reusesc sa te vad, pe tine, neatinsa de timp, de tristete, neatinsa de ochi tulburi Iubesc toamna, doar ea mi te va aduce, inapoi, in bratele mele.


Undeva, candva, Schopenhauer spunea ca  „Rareori ne gandim la ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipseste”. Mie imi lipsesti doar tu. Imi lipseste mirosul brun al pielii tale arse de soare, imi lipseste mangaierea ta plapanda peste umerii mei grei. Mereu ai stiut cum sa ma alini. Imi e atat de dor sa iti sarut, usor, buzele talhothuge, sa te cuprind in brate, facand din fiecare secunda un inceput si un sfarsit. Invat  mereu cum sa te iubesc mai mult, insa niciodata nu cred ca e de ajuns. Nu cred ca as putea vreodata sa te ador, sa tanjesc dupa tine asa cum vad, din ce in ce mai clar, ca meriti.

Intotdeauna mi-am spus ca eu trebuie sa fiu cea mai importanta fiinta din viata mea, insa tu, cu atata usurinta, imi ajungi mereu in gand, cotrobaind  prin amintiri. Incerc mereu sa te ascund, crezand ca imi va fi mai usor, dar nimic nu ma face sa zambesc asa cum o face zambetul tau naiv, privirea ta dulce si mana ta stanga peste mana mea. Astept in fiecare zi, ca un copil, acele cateva momente in care te pot auzii. Inchid, doar, ochii si te vad alergand spre mine, suspinand greu, rupand distanta dintre noi, doar sa te pot simtii din nou la pieptul meu. Insa ma trezesc singur din reveria-mi proprie si tu nu esti aici, esti inca acolo, departe, atat de departe incat doar inima mea neputincioasa te poate ajunge.

Te vad in gand, te vad pe drum, asemeni unui fum de tigara, purtat lent in vand, disparand usor. Ma uit ,scurt, la prea putinele poze cu tine, sparand ca imi va fi mai usor. Tot ce fac e sa-mi amintesc cat de mult te iubesc. Cat de mult urasc sa nu te pot privii, nu te pot auzii cum razi asa cum doar tu o faci. Astept cu greu o revedere blanda, intre doua suflete in oglinda.

Puiutei mele iubite.



Salut, stimate cititor. Stiu ca a trecut ceva timp de cand am lasat pixul jos, si am incheiat post-ul trecut, pentru ca am considerat ca in lipsa criticii, vor disparea, sau cel putin vor fi diminuate si evenimentele puse in balanta logicii argumentative de care vreau sa cred ca dispun. Nu o sa ma afund in texte cacacioase, cum incepusem mai devreme, asa ca o sa spun clar si sincer: sa ma fut in ea de regie in cei ce o bantuie.

Deja sunt plictisit ghena mereu infundata, de femeia de sperviciu ce te indeamna intr-un mod subtil sa-i mananci pizda, de cocalari infecti, de scarba si dezinteresul administratiai asa ca o sa incerc sa dezbat alt subiect, si anume dusul.

Mai simpaticule cititor, imagineaza-ti te rog, urmatoriul scenariu: ia una bucata student, una bucata prosop in juru braului, si una bucata sticla de sampon in mana, pe hol in drum spre baie. Incerc sa omit din minunatele mele scrieri mirosul de salam stricat, wc-ul murdar si jegos tot timpul, igrasia ce te picura pe spate, varul de pe tavan ce iti cade in cap, apa de la dus, si nu vreau sa spun ca e cv in neregula cu apa in sine. E doar apa de Bucuresti. Incerc  sa subliniez ca apa rece e rece si apa cald e fierbinte. Alta unitate de masura a temperaturii apei ce curge prin sifonul dusului nu o sa gasesti.

Si iata ca usor si ademenitor am ajuns la punctul culminant al intregului post. Intru io, ca un om murdar, la propriu, in dus si ce sa vezi: pe jos urme de sange. Am inceput sa ma intristez. Ma gandeam ca s-au batut unii si io nu i-am vazut, dar nu,  putin mai in stanga zacea un mare tampon folosit si pus tacticos la intrarea in cabina.

Pai fututi familia ma-tii de vaca grasa, cu par pe cur si rahat pe fata, du-te la ma-ta acasa si lasa-i ei la capul patului tampoanele tale, nu le pune la mine in dus, pisate-ai in plamanii ma-tii, luar-ai foc, tu si neamu tau.

Va dati seama ca desi am folosit dusul de langa, ca doar am iesit de acolo ca un ninja, tot am facut dus cu apa rece in  vreo 5 minute. Si pentru ca sunt si acum maltratat psihologic si emotional de toate cele intamplate o sa mai spun doar sa te futa in rinichi toata galeria stelei, cracanata dracu.

Pentru a incheia, stimabilii mei domni, si acest post, imi propun sa va spun ca intr-o tara de cacat nu poti decat sa te caci pe tine. Cu stima si respect, al vostru monarh.


Te-am asteptat mereu, tacut, sub o plapuma de eroi demult apusi, rapusi de gandurile mele tot mai grele, de lipsa mea de cuvinte. Te-am asteptat mereu, ramas descult de orice atasament, de orice privire deschisa. Incerc sa renasc si sa iti vorbesc, sa iti arat ca sunt aici, langa tine, doar langa tine. La fel ca pana acum, tot ce reusesc sa iti soptesc e … nimic, si ma intorc inapoi, privind proprii pasi, in aceeasi liniste mortuara. E tot ce am strans in tot timpu asta, e tot ce dispretuiesc, e tot ce ne distruge.

Si stiu ca imi e frica. Imi e frica de fiecare inceput. Imi e frica de mine, de tot ceea ce fac de fiecare data doar pentru ca simt, doar pentru ca imi doresc sa renunt la tot ce ma descrie. Incerc tot mai mult sa fiu ce pretind ca sunt, si stim amandoi la fel de bine ca tot ce fac e sa ma mint si sa te mint si pe tine. Incerc mereu sa uit ca am trait pana acum si sa gasesc in tine singurul inceput, si stim amandoi la fel de bine ca nu reusesc si tot ce fac e sa ma ranesc si te ranesc si pe tine.

Candva, Murphy spunea ca „Dragostea inseamna superioritatea imaginatiei fata de inteligenta.” Dar ce se intampla cand dispare ratiunea? Cand tot ceea ce ramai e un vasal al dorintelor ei, capabil sa infrunte pe Cerberus, doar pentru a fi rasplatit cu un zambet, sau un sarut. Oh, Doamne, cate as face pentru al ei sarut, pentru privirea ei, pentru felul in care ma tine de mana si ma lasa sa ii mangai chipul cald. E tot ce am vrut vreodata, e tot ce am asteptat, e tot ce imi alimenteaza inima imbatranita.

Poate nu am noima in tot ce spun, poate nimic din ce scriu nu e real, insa tot ce stiu e ca,  in universul meu o iubesc, in fiecare clipa mai mult, asteptand sa ii simt trupul langa al meu inca odata.

Pour ma bien-aimé

 


Un adapost in noapte, o seara de mai, un vant usor de primavara.

Sunetul unei usi trantite de perete, pantofi aruncati de perete, o haina lasata pe hol.

Un tipat lung, un pumn in perete, aceeasi seara de mai.

Se aude usor, din camera de alaturi, cum incearca din greu sa se abtina. Se aude usor cum incearca sa uite, si isi ineaca aripile in sticla mereu plina, aducand cu el doar disperare. Fumul de tigare patrunde in toata casa. Odata cu fumul vine si el. Aceeasi fata aspra, acelasi chip imbatranit, aceeasi sticla in mana. Tranteste scaunul si arunca sticla. Se aseaza usor si incepe sa injure. Il urasc mai tare in fiecare zi. Probabil stie asta, probabil nu ii mai pasa demult. Sunt doar cel ce nu il lasa sa isi traiasca viata. Sunt piedica lui, si tot ce face e sa reproseze asta. Plec din camera lasandu-l cu aceleesi repugna in glas. „E casa mea si fac ce vreau”. Atat rasuna in mintea mea. Si cel mai rau… nu minte. E casa lui si nimic nu il opreste sa faca ce vrea.

Adorm tacut pe un scaun de bucatarie, asteptand o liniste greoaie si obositoare. Speranta moare ultima, si inaintea ei mor respectul si demnitatea.

Un ciob de sticla, un iz de alcool, un inceput de alta zi de mai.


Mi se intampla uneori sa iti aud pasii, urmarindu-ma, mecanic, in miez de noapte. Ma intorc, la fel de fericit, de fiecare data, insa nu esti acolo si dispar odata cu sunetul pasilor tai. Raman, tacut, pe o banca, ascultand vantul, ascultand cum ma strigi si ma chemi in bratele tale, insa nu esti acolo si dispar odata cu vocea ta. Pierdut in vise, vaguit de goliciune, iti vad zambetul, fermecandu-ma, captivandu-ma in acelasi loc magic, acolo unde ma ducea dintotdeauna, insa ma trezesc cautandu-te, iar tu nu esti acolo si dispar odata cu zambetul tau.

Vezi tu, imi e din ce in ce mai greu vad. Inebunit, parca, de tot ce insemni, uit, pierzandu-ma in lucruri marunte, in detalii. Uit ca nu esti un zambet, o voce, un mers provocator sub ochi mei macinati de vise si alunec usor din bratele tale. Incerc cu greu sa ma contopesc cu vechiul eu, sperand ca te voi revedea. Ma intreb, ai fost vreodata aici, sau mintea-mi e inca drogata de mirosul primului rasarit de toamna?

Impleticit de nuante obscure, imi pierd gandurilie pe hourile facultatii, si deodata, in departare, iti vad silueta. Incerc sa ma controlez, crezand ca esti doar un miraj. Ma apropii, tacut, asteptand sa dispari, asteptand sa dispar si eu, insa iti aud pasii, iti aud vocea, te intorci si imi zambesti. E inuman ce simt, e fragil sa spun ca nu imi vibreaza inima de cate ori te uiti in ochi mei si nu astepti nimic in schimb. Esti blestemul meu din rasarit de toamna. Uneori, imi doresc atat de mult sa fi ramas doar doi straini.


Doar umbra si intuneric am in suflet. Ma simt pustiit, golit de orice urma de speranta, si cel mai rau e ca ea… ea nu ma iubeste. Tot ce vreau e sa plang, dar nu reusesc. Sunt rapus de ura, invidie si deceptie. Nevoia de iubire si de a fi iubit aduce gandul mortii si al sinuciderii tot mai aproape si ea… ea tot nu ma iubeste. Poate ca nu merit decat suferinta si poate ca umbrele trecutului ma haituiesc, sa ma trimita intr-un infern de gheata, uitat pe un fund de abis.
Pastrez in inima o minciuna marcata de un joc amagitor si ea… ea tot nu ma iubeste. Se nasc zorile si tot ce pare mantuire e doar amagire, mai mult chin si mai multa durere. Am un sentiment ca doar negura noptii e salvarea, iar nopatea, ca o pagana, imi aminteste de ea…si ea tot nu ma iubeste.
Am doar o viata si doar un sfarsit. Tenebrele Iadului imi sunt prieteni si ma asteapta; nu va faceti griji, in curand vom fi impreuna.

Shmily, Calipso


Acum mult prea mult timp spuneam ca, in calatoria cu trenu, pasagerii sunt cei ce te fac sa te arunci din tren. Dupa cea mai recenta drumetie cu CFR, tin sa ma contrazic. Trenul, si cei ce il „slujesc” te determina sa iti dai foc doar pentru a anula un rau cu un rau mai mic.
Ma duceam acasa pe 11.06.2011 dupa o multumitoare, zic eu, sesiune, cu un ghiozdan, cate o sacosa in fiecare mana si, ca sa fac pe zmeul, inca doua pungi atarnate de bretelele ghiozdanului. In pula mea, nici Mos Craciun nu are tolba ca a mea. Ajung, batraneste,la metrou unde nu indraznesc sa ma asez din respect pentru confortul colegilor mei de scaun; e pula respect, imi era prea grau sa le insir pe toate langa un scaun. Ma duc in fundul metroului, ma lepad de bagaj, nu de satana, si ma uit la cei din jur cum se holbeaza la mine. Mortii lor de bucuresteni, si dc eram lepros scapam cu mai putin priviri atintite.
Plec de la metrou fara urma de jena, ca doar mi se rupe pula de ce mananca lumea, merg usurel spre gara, ca doar nu puteam sa-mi agat gentile de pula si sa alerg. Imi iau bilet, ce un cetatean onest, si cand sa intru pe peron, ce sa vezi. O tanti mica si umflata cat un butoi de bere calda, ca doar aia rece e buna, imi cere sec biletul. Pai fututi familia ma-ti, de unde pula mea atatea maini. Si tre sa stau iar sa le dau jos, sa scot biletu si sa il flutur la vaca cu cabina prin fata. Urc in tren cu mare greutate, ca doar ocupam un volum de doua ori mai mare decat de obicei, ma plimb ca prostu prin tren fara sa gasesc un scaun liber. Ce bine ca mi-am rezervat pe net un loc… in picioare… langa o imputiciune de wc. Dupa vreo 32.4 minute, eram angajat cfr. eram responsabil de usa cacastoarei. Toti care doreau sa se scurga ma intrebau pe mine daca e liber. Futul in nari pe ala care a scris pe mine „portar wc”. Uite ca ma apropi de Lehliu, ca doar scriu porcaria asta in tren, acum ca frustarea e proaspata, si eu stau inca in picioare, mirosind pisat, intr-o garnitura de cacat.
E,…e,stau jos, si nu pute nimeni si nimic pe langa mine. Asa da. Tot ce e mai bun pentru inginerii tarii. Daca nu as fi inca nervos, poate ma traznea si pe mine rasu de cat aberez. Of, cata bucuria ca a inceput ploaia si ma picura prin izolatia cu hartie igienica a gemului. In pula mea, ma dau batut. Ma pun sa dorm.
Bai nene, e incredibil. Nici nu apuc sa inchid bine ochii, si un nenorocit deschide valva de presiune de la sistemul de franare si opreste trenu. Idiotul nu isi da seama ca pe valva aia apasa cateva mii de Pascali, si prin deschideri repetate, ca doar nu era prima data cand opreau trenul, metalul se deterioreaza, si astfel s-au rupt urechile de prindere. Si ca sa vezi circ si panarama, nu mai putea fi inchisa valva. Sa-mi fut muie, am stat intre Dragos Voda si Dragos Voda halta cam 40 de minute pana au gasit o bucata de sarma si un cleste sa lege dracia. Restul drumui a fost lipsit de orice alte incidente. A fost monoton ca un batran, mort sau viu, nu prea mai conteaza.

Pentru a incheia, stimabilii mei domni, si acest post, imi propun sa va spun ca intr-o tara de cacat nu poti decat sa te caci pe tine. Cu stima si respect, al vostru monarh.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 568 de alți urmăritori